Recenzie Alchimistul de Paulo Coelho


Alchimistul, extraordinarul roman al lui Paulo Coelho, a inspirat milioane de cititori din intreaga lume. Cartea, uluitoare prin simplitatea si intelepciunea ei, este povestea unui pastor andaluz pe nume Santiago care isi paraseste casa din Spania, aventurandu-se in desertul egiptean pentru a gasi o comoara ingropata in Piramide. Nimeni nu stie care este comoara sau daca Santiago va avea puterea sa depaseasca obstacolele intalnite in drumul prin desert. Dar ceea ce incepe ca o calatorie in cautarea unor bunuri lumesti se transforma treptat in descoperirea comorii ascunse inlauntrul sau.
Plina de culoare, evocatoare si profund umana, povestea lui Santiago este o marturie etern valabila despre cum ne putem schimba urmandu-ne visele si despre cat este de important sa ne ascultam inima.




Recenzie: 

O prietena, care avea de gand sa citeasca aceasta carte, mi-a povestit cateva detalii despre ea si felul in care Paulo Coelho scrie. Mi-a dat detalii mici, fara spoilere care sa-mi distruga lectura, mi-a spus cat stia si ea de vreme ce vroia sa o citeasca. Mi-a mai spus si ca din auzitele ei cartea asta te schimba. Ca iti schimba modul de gandire si iti ramanea in suflet. 

Jumatate din mine a crezut-o, iar cealalta jumatate s-a intrebat cum e posibil ca o carte sa te schimbe? Adica, e o carte, o simpla poveste. Ramasul ei in sufletul tau, asta da, e posibil si se mai intampla cand pui suflet la o carte care iti place foarte mult, dar sa te schimbe? 

Am subestimat cartea asta la inceput si ma bucur din suflet ca am facut-o pentru ca altfel nu as fi adorat-o si nu m-as fi indragostit atat de mult de ea pe cat am facut-o acum.

Ma bucur ca am ascultat de sfatul prietenei mele si ma bucur ca am citit cartea din pura curiozitate, de a afla cum cartile iti schimba modul de gandire si cum ele iti raman in suflet pentru o buna perioada de vreme.

Cartea asta mi-a ramas, nu doar in suflet ci si in minte. 

Uite ca eu am subestimat o carte pe care am ajuns sa o ador, sa o citesc cu sufletul la gura. 

Achimistul, a fost una din putinele carti, de pana acum, probabil, pe care le-am citit pana in miez de noapte. Am terminat cartea acum cateva zile, probabil 3, dar memoria inca imi e proaspata si inca imi reamintesc fiecare detaliu. 

De la dorinta pastorului de a calatorii in lumea intreaga, pana la momentul in care a ajuns la poalele Piramidelor din Egipt. 

Calatoria lui m-a invatat ca toate lucrurile se intampla cu un motiv, iar toata lumea are calatoria lui pe care trebuie sa o faca, pentru a intelege lumea si chiar pe el insasi.

Am invatat ca de cele mai multe ori, comoara pe care o cautam, fie iubirea, prietenia sau orice altceva, se afla chiar sub nasul nostru, dar in drum ce o cautam invatam din greseli, cunoastem oameni, oferim ajutor care ni se va returna dupa un anumit timp.

Am mai invatat ca bunatatea e rasplatita cu bunatatea si ura este rasplatita cu ura.

Am invatat atat de multe lucruri citind aceasta carte si ma bucur nespus de mult ca am reusit sa o citesc. 

Sper ca si voi o sa cititi cartea asta in viitorul apropiat si daca nu, atunci nu pierdeti sansa. E o carte foarte frumoasa.
O mica povestioara care a fost la inceput si mi-a placut foarte mult: 

Prolog 

Alchimistul lua o carte pe care o adusese cineva din caravana. Tomul era fara coperta, dar reusi sa-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i rasfoia paginile, gasi o povestire despre Narcis. Alchimistul cunostea legenda lui Narcis, frumosul baiat care-si contempla zilnic propria frumusete într-un lac. Era atît de fascinat de el însusi ca într-o buna zi a cazut în lac si a murit înecat. În locul acela, a aparut o floare care s-a numit narcisa.
Dar nu asa îsi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea ca atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ( zeitele izvoarelor si ale padurii ) si au vazut lacul transformat dintr-unul cu apa dulce, într-un ulcior cu lacrimi sarate.
- De ce plîngi? au întrebat naiadele.
- Plîng pentru Narcis, raspunse lacul.
- Ah, nu-i de mirare ca plîngi pentru Narcis, continuara ele.
La urma urmelor, desi noi am alergat mereu dupa el prin padure, tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
- Dar Narcis era frumos? întreba lacul.
- Cine altul poate sti mai bine decît tine? raspunsera, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul ramase tacut o vreme. Într-un tîrziu, zise:
- Îl plîng pe Narcis, dar niciodata n-am stiut ca el era frumos.
Îl plîng pe Narcis pentru ca de fiecare data cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam sa vad reflectata, în fundul ochilor lui, propria-mi frumusete.
"Ce povestire frumoasa", spuse Alchimistul.









You May Also Like

0 comentarii